Străpuns de vreme zac într-un cavou
Asurzit de-un grav și mut ecou
Rupt de la tot ce-mi e mai sfînt
Supt de un negru fin pămînt.
Viermii mă mîngîie pe față
În jur e cald, dar sînt de gheață,
Doar amintiri în venele uscate
Nu văd nimic, aud de toate.
Ajuns acasă între patru scînduri
Uitat de griji și copleșit de gînduri,
Mă chinui să-mi văd fața dehidratată
Însă e întuneric și poarta încuiată.
Încerc, mă scol, așa ușor mai sînt,
Dar trupul meu rămîne la pămînt
Revin la loc și mai încerc o dată,
Dar ce n-aș face poziția rămîne neschimbată.
Privesc de sus la vechea amintire
Cum lăcrimează ochii plini de nedumerire,
O inocentă frunză ușor suflată în vînt
O nouă înmormîntare pe acest bătrîn pămînt.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu