ultimul sărut

primul sărut cînd ultim se va face

și iar prin noi va curge roșu focul

aprins pe ale noastre buze va zace

flacăra mocnind în basme spotul

ce azi mai joacă în ochii pudici

de valul ce-și pierde din culoare

în umbra snopului de colici

născute în noi, din rea întîmplare,

și zbuciumul pe buza noastră

se va stîrni iar, ca prima dată,

dar conștient de gluma proastă

el va muri cu vocea spartă.

straja nopții

cînd seara fără somn iar vine
și treaz mă ține straja nopții
încerc să caut visu-n mine,
dar mă împiedic de emoții.

stîlcit de amorul cu pricină
sub ploaia florilor de pin
cu aromă dulce de rășină
căzute în poala mea de in.

blîdnic sub sfeșnice de ace
mă poartă credința obosită
de tot ce am adus încoace
în stînga pieptului osîndită.

sub stofa roasă de sudoare
citesc bătăi ce nu simt ritmul
inimii mici, ce vrea scăpare
în visul scurt, măcar cu gîndul.

puntea de apă

în lacul crinilor albaștri
sub apa verde amorțită
în calm de flori împodobită
stă barca mea, plutind spre aștri.

în dansul vîslelor crăpate
de stat la mal în așteptare
mă las furat de valul mare
ce mă împinge de la spate.

disturb tăcerea apei mute
ce s-a trezit din a mea vină
colbăită de-o lumină
șovăind în urmă punte.

pentru a mă reîntoarce
la micul port de unde vine
barca cu vîsle fără mine
și gîndul ce m-a dus în coace

incertitudine

e trist ecoul ce se pierde
în glasul prăfuit ce uită
aroma buzelor plăpînde
ce mă privesc cu voce mută
de atîta dor în așteptare
frămîntînd amprenta udă
ce mai curge din izvoare
oglindindu-mi fața nudă
cu tot ce iese din adînc
fără vre-o mască teatrală
jucată ca să mă preling
în miez de existență goală
de mine între nori pierdut
cu ochiul orb și gura taină
din vremea ce azi m-a vîndut
lăsîndu-mă în neagră spaimă.

aromă străină

un miros uscat de amintire
în aer mustul și-l destramă
parfum pierit din fericire
învelit în grea năframă.

suflată crud seva din sine
topită în vîntul rătăcit
absoarbe viața ce mă ține
și-mi lasă sîngele rănit.

cu aromă ștearsă de pelin
ce-mi spală oasele osîndit
în vlaga beată de venin
cu amintirea ce-am zidit.

din ieri cu zîmbetul sculptat
între petale de ochi visători,
deschiși ce au privit o dat
la  infinit nemuritori.

zbor

azi pasul meu devine zbor
de pasăre ce-și lasă cuibul
din pene moi cusute-n zor
să-mi încălzească vara puiul
ce mă privește cu ochi moi
pierduți în urma mea uitată
de gîndul mit crescut în noi
surpat din minte cîteodată,
furat de vîntul dorului apus
în amintiri bătrîn depozitate
din negrul ochiului s-au scurs
istorii vechi de colb spălate
și fîlfîit muțesc de aripi greu
deschise să cuprindă aer
difuz în ochii mici de zmeu
colorați din visul fraier.

doar vis

Sînt clipe cînd mă las să visez

luat de acest val ce mă farmecă

ca pe un copil

deși stiu că nu e real ceea ce se întîmplă

merg mai departe.

Trăiesc asta în ochi, minte și suflet,

simt atunci cînd mă atingi,

pielea tremură fericită sub buzele

uscate ce așteaptă ca și pămîntul sec ploaia

pierdută undeva departe, ce se aude venind.

Și inima își intensifică bătăile nesigure

care pînă atunci doar își făceau datoria,

e frumos ceea ce se întîmplă

 însă, păcat că e doar un vis.

Oglindă chioară

cu ochii tulburi de hodină
ce orb privesc peste colină
încerc să aflu ce nu mă lasă
să adorm în altă casă,
din urme roase fac alei
împletite în ochi de zmei
tîrîţi de-a lungul apei line
înnecată în stropi de sine
ce bolborosesc în tihnă
ademeniţi în grea odihnă
disperată ce pluteşte
în iluzia ce creşte
peste fruntea rău frezată
cu o spumă colorată
ce se scurge îmbibată
de umbra ce cade în apă.

Frumoasa din vis

cu foame în ochii cruzi la drum
holbați către nocturnul infinit
visînd cum tu răsari din scrum
cu pașii ce-n cap m-au bocănit
apari așa cum îmi închipuiam
cu părul strîns și ochii doritori
îmbrățișați atunci eu ne vedeam
în zîmbetul aromatelor de flori,
tu grațioasă cu mișcări puține
mă înnebuneai cu dulcea privire
nevinovat născută din tine
precum un zîmbet de amintire,
și pasul meu spre tine pleacă
parcă amorțit fără repeziciune,
dar ochii mei cînd să clipească
tu te prefaci pe loc tăciune.
și iarăși visul o ia la întîmplare
fără vre-un semn de nebunie
îmi dă noi semne de întrebare
ea este, sau eu sunt stafie?

scurt metraj

în ochii mei sub fon de cafeniu

se naște versul ce vreau să-l scriu

un film din 88 parcurs în coace

înscris în minte și nu poate tace,

mă împinge să înscriu momente

trăite ieri, dar mîine monumente

din plumb, de aur sau mătase fină

sculptate în grotă sau raze de lumină,

înregistrări ce m-ar purta înapoi

în zile însorite sau în nopți cu ploi,

însă, nu asta cel mai mult contează

în versurile ce viața mi-o datează,

ci sentimentul ce m-a făcut să scriu

să știu ce-am fost o dată, să știu ce vreau să fiu.

Inter

mă consolez cu becul stîlpului întins
ce în loc de lună îl privesc în căutare
de chipuri stranii pe al său corp aprins
să-mi facă vre-un semn din depărtare,
și parcă văd o față strîmbă însurită
ce mă privește cu un ochi holbat
deschis către fereastra mea stropită
de ploaia ce a trecut grăbită prin sat
în galoși vărgați de cauciuc uscat
cu luciu negru peste glodul plastic
călcat de tălpi și roți ce-au frămîntat
lacrimi din cer în miez de sol hieratic.

Regăsire

privesc, ecranul ochilor cu luci amar
ascuns în umbra pistruiat uscată
acolo în adînc, pe iris cafeniu pătată
cu brațele alb legate de altar
întinse peste imaginea oglindă
mută cu ochi de ceară amorțit
uscată în lacrimi scurse să cuprindă
piciorul ce calcă iarba vestejit
cu pielea bătută în noduri arse
cărbune șlefuit sub talpa pripit
pornită în paradis să-și verse
acolo ochii în lumină ademenit
de acel glas ce cîntă în mine
purtîndu-mă în drum pierdut
să plec din vis, fără suspine
să-mi capăt glasul ce-a stat mut.

Desculț în vis

am fost în vis desculț atunci
lăsînd în urmă strada lungă
ce s-a topit în orizont de luci
decolorat de umbra ce alungă
picioarele înnegrite din asfaltul
smolit ce fierbe leneș aburind
urmele lăsate rătăcit pe tatuatul
său destin de oameni fugind
același drum cu alte destinații
pierdute în spațiul bătătorit
de tălpile trudite cu halucinații
în visul transpirat și opărit.
ajuns turbat la capăt așezat
cu ochii morți de sticlă ruginiu
opacă ce privește încordat
la drumul scurs rămas pustiu
sub tălpile ce l-au mîngîiat
pe fruntea cu riduri crăpate
diletant de gînduri întristat
văzînd atîtea visuri disperate.

Îndrumare

Închide-mi ochii, vreau să visez

Invită-mă la tine, vreau să te explorez

Spune-mi ceva, vreau să te ascult

Privește-mă lung, vreau să mă uit.

Scrie-mi ceva, vreau să citesc

Aruncă-mă în apă, vreau să plutesc

Atinge-mi buzele, vreau să te sărut

Cuprinde-mă strîns, vreau să fiu ținut.

Ghiontește-mă încet, vreau să te simt

Fredonează-mi ceva, vreau să îți cînt

Ascultă-mă atent, vreau să-ți vorbesc

Deschide-mi inima, vreau să te iubesc.

Dacă aș putea

Dacă aș putea să strîng în mînă vîntul

Aș ține pumnul strîns tot timpul

Și  l-aș opri să stea în loc milenii

Și-am număra iubito clipele-n decenii.

Dacă aș putea să țin soarele-n mînă

Ți l-aș aduce ție iubita mea regină

Și vei vedea atunci că tu lucești mai tare

Nimic cu tine-n lume n-ar vrea să se compare.

Dacă aș putea să adun în mînă toată apa

Aș trage de la vaporul nostru trapa

Și am pluti atunci noi doi în fericire

În mîna îndrăgostită de a ta dulce iubire.

Însă așa iubito pe tine în mîini te iau

Și tot ce am în suflet doar ție acum îți dau,

Dar mîna în pumn voi ține atîta cît voi fi

Iubit în astă lume și voi putea iubi.

la piept

cu mîna amorțită de aluat prelins
la sînul cald și fraged înverzit
în gust de amor pe limbă aprins
scurs în ochiul mut belit
la raza scursă pe al tău sîn
cu sfîrcul treaz roz-cafeniu
privindu-mă în ochiul spîn
mîndru întins mai sus de brîu
parfum de eros face fum
în camera nud transpirată
sub petale arse în scrum
peste pielea crud brodată.

amintire

s-a rupt în minte noaptea
cu raza-i ștearsă de întuneric
colbăită-i pe raft cartea
de vîntul pasului puzderic
cu frunze rupte de dor mut
în valsul amețit de ploaia
surpată pe umărul supt
în goliciune-i scrisă foaia
cu pensula mîrșav întinsă
peste albul din ochi gri
stinși în memoria aprinsă
de dor încep a mă-nnegri
la părul sur de amintirea
pierdută în nesens uitată
sub vopsea îmi caut firea
de ploaia caldă îmbătată.

Tras de sfori

A fost să fie așa făcut

Am închis gura și am tăcut

A fost să fie de semnat

Am plecat capul și am lucrat.

A fost să fie de pătimit

Am fost deacord și am greșit

A fost să fie de ascultat

Am tăcut atunci și m-am lăsat.

A fost să fie de răbdat

Am fost puternic, am suportat

A fost să fie de odihnit

Am vrut să dorm nu s-a primit.

A fost să fie atunci de plîns,

Dar lacrima nu s-a prelins

A fost să fie atunci să plec

În fericire să mă înnec.

A fost să fie tot ce a fost

Vreau să cred că a fost cu rost

A fost să fie așa atunci,

Dar azi e acum și ieri atunci.

La tine

Și dacă somnul uită pe mine să mă adoarmă

Și gîndul neîncetat gazul pe foc îl toarnă

Și patul ferecat alungă prostirea de sub mine,

Eu neîncetat mă gîndesc numai la tine.

Și dacă perna sub cap devine mai vîrtoasă

Și haina de pe mine singură se descoasă

Și cearșaful greu se lasă grav pe mine,

Eu neîncetat mă gîndesc numai la tine.

Și dacă luna noaptea ochii mi-i deschide

Și amintirea dură în minte rău se închide

Și caut în trecut să mă găsesc pe mine,

Eu neîncetat mă gîndesc numai la tine.

Vis

Noaptea capătă culoare

Visu-n cap iar îmi răsare

Luna liniștea doboară

A mai ieșit o stea afară.

Sclipește între mii de stele

Ochii o admiră cu plăcere

Lumina visurilor mele

Cea mai valoroasă avere.

Aș urca la tine sus

Dar te-aș vedea după apus

Aș opri pe cer doar noaptea,

Dar cui lăsăm singurătatea.

Mai bine ar fi să coborîm

Pe pămînt, pe acel tărîm

Unde ochii se întîlnesc

Și zi și noapte se iubesc.

Simplu muritor

Pictor de aș  fi, în fața ta

Cu foaia și pensula aș sta,

Te-aș picta cu desfătare

Cred c-aș găsi acea culoare

Ce ar reda a ta splendoare.

De aș fi compozitor

La urechea tuturor

Ar suna din difuzor

Vocea ta în do major,

Melodie a basmelor.

Dacă scriitor puteam să fiu

Zi și noapte aveam să scriu

Despre chipul tău zglobiu

Cu un suflet fraged, viu

Zîmbind sub cerul azuriu.

Dar nu am eu așa un har

Să-ți aduc opere în dar

Sunt un simplu muritor

Ce se usucă de al tău dor

Tapînd versuri la calculator.

Controverse

Și iarăși noaptea aduce somnul

Și chiar de nu vreau să visez,

Iar în ochi apare fonul

Iubirii noastre în stil englez.

Zîmbete, tandrețe, nebunie

Plimbări trăsnite-n miez de noapte

Lacrimi vărsate din prostie

Urlete lungi, vorbe în șoapte.

Cred nu cred la nesfîrșit

Plăceri aprinse din durere

Nopți și zile de iubit

Atingeri pline de maniere.

Inima beată, mintea trează

Suflet timid și atît de mîndru

Somn adînc pîn la amiază,

Sentiment cumplit și tandru.

Iubire plină de trăiri

O gamă largă de culori

Dragoste plină de amintiri

Un buchet cu atîtea flori!

Adorm răpit feeric dus

În a lunii împărăție

Doarme și soarele în apus

Doarme iubita mea mîndrie.

Nu vreau

Nu vreau să văd, să aud nimic

Nu vreau nimic cuiva să-i zic

Nu vreau să sper în azi sau mîine

Nu vreau să mă mai simt un cîine.

Nu vreau să fiu atît de bun

Nu vreau ca să devin nebun

Nu vreau să demonstrez nimic

Nu vreau să simt că sunt prea mic.

Nu vreau să fiu uitat de lume

Nu vreau să-mi pierd truditul nume

Nu vreau să fiu atît de trist

Nu vreau pur și simplu să exist.

Nu vreau să fiu neputiincios

Nu vreau să devin un ticălos

Nu vreau să pierd și ce-am avut

Nu vreau să am ceva prea mult.

Nu vreau să vreau să nu mai vreau

Nu vreau pe loc ca să mai stau

Nu vreau să trec accelerat prin viață

Nu vreau să mă încrunt la față.

http://snek1000.blogspot.com/?spref=fb