de departe

el alerga purtat de vînt

cu visul său aprins în zare

se îndrepta spre al său pămînt

lăsat cîndva în depărtare.

cu pașii mari și cadențați

și inima în piept turbată,

ei într-o zi au fost lăsați

și azi urma iar să se vadă.

în noapte stelele-l ghidau

cu luna topită-n mare

ziua păsările-i cîntau

și-l chemau din depărtare.

spre limba mamei alb zbura

și codrii care l-au crescut

spre acel meleag ce-l tot urma

cu neuitatul său trecut.

seara-n plajă

s-a stins lumina-n noaptea asta

și luna s-a pierdut în mare

stelele au închis fereastra

soarele-i uitat în zare.

valul calm pașii îmi spală

ce în mare au coborît

singur stors în plaja goală

adun pietre din nisip.

vîntu-mi fredoneaz-un cînt

legănîndu-se pe valuri

coborît din alt pămînt

încîntat de aceste maluri.

bronz nocturn fără culoare
din al nopții curcubeu
se afundă adînc în mare
răsărit din gîndul meu.

cu privirea obosită
de-a te căuta departe
mă întorc tras în ispită,
iar la vechia necitită carte.

credință

credeam în vorbele șoptite

și-n ochii tăi nevinovați

credeam în zilele însorite

și-n nenorocul meu de marți.

credeam în numere și zodii

în vis, destin și ghicitori

credeam în mii de melodii

și-n versuri stinse în scrisori.

credeam în amintiri uitate

în altă viață și-n iubire

credeam  în viață după moarte

și-n gînduri scrise de omenire.

credeam în ieri, în azi și mîine

în tot ce astăzi vreau să cred

credeam în ochi și buze fine

și azi mai vreau să pot să cred.

e noapte

e noapte,

din cer cad stropi de stele

peste întunericul departe

doi ochi, două mărgele

se sting încet în șoapte.

tîrziu,

cu luna stinsă în privire

țin pixul de mijloc și scriu

versuri triste de iubire

sub cerul negru purpuriu.

singur,

cu dorul strîns în brață

din vis vreau să te fur

să ne trezim în dimineață

pe același pat al lui Amur.

e noapte,

e prea tîrziu și întuneric

cobor în vers și plec departe
să dau de chipul tău feeric
plecat de mult în altă parte.

în poala ei

cu raze pe la ochi te ștergi

și vîntu-ți piaptănă amintirea

prin rouă zîmbete culegi

în poala unde ai strîns iubirea.

cu pasiune și atîta drag

o legeni ca pe-un prunc la sîn

cu visu-n brațele ce atrag

fericirea din suspin.

și ce păcat cînd iată crește

și pleacă înflăcărat in lume

în urmă nici că mai privește

uită că tu i-ai pus un nume.

atunci în poala de altă dată

la pieptul tău rămîne dorul,

cu gheb în spate și uitată

te stingi ușor strigind feciorul.

nu întreba

nu mă-ntreba de ce

azi soarele-i mai palid

și razele lui reci

îți sapă-n amintiri.

nu mă-ntreba de ce

te întristează noaptea

și stelele și luna

departe de pămînt.

nu mă-ntreba de ce

miroase a amintiri

în al tău pat încremenit

și tot în jur îți e străin.

nu mă-ntreba de ce

miros a mucegai salcîmii

și albinele nectar nu strîng

din albe flori ce-mbătrînesc.

nu mă-ntreba de ce

ți-s mai străini necunoscuții

ce îți zîmbesc în altă limbă

cînd tu și eu suntem departe.

nu mă-ntreba nimic
cînd știi deja răspunsul
și ce n-aș spune acum
se aude prea departe.