o singură întrebare

sunt clipe eterne

care ne scurg,

tîrziu sau devreme

fac din noi rug.

un rug de păcate

ce arde măreț,

de noi adunate

prin lume răzleț.

și arde-n noi foc

de întrebări mute,

rămase în șoc

al vremii trecute.

că poate sau dacă
altfel era,
prezentul ce pleacă
lumea schimba.

rămîne întrebare,
nimic mai mult,
ce arde și doare
timpul trecut.

floare de castan (reeditare)

ți-au înflorit în păr castanii

din ei cunună ți-ai făcut

și-n poala unde dorm titanii

îți mîngîi dorul de demult.

pe ai tăi umeri ars polenul

pistrui de vis a troienit,

vopsind cu soare dulce tenul

chipului tău de el rîvnit.

în luciul ochilor de foc

lumina florilor de sfeșnic

mă farmecă cu al tău joc

nevinovat și atît de veșnic.

roșcată-mi arde amintirea

de-al tău sărut înflăcărat

departe-n zare-ți văd privirea

și zîmbetul din cer sculptat.

și te privesc cu fruntea-n rouă

mișcat de-un tremur de poveste,

visez să plec unde azi plouă

cu flori de dor si soare este.

petală din soare

zîmbetul tău

 petală din soare

răsare mereu

se spală în mare.

vine din cer

fără păcate

plin de mister

coboară pe marte.

aduce lumină

născută departe,

dragoste închină

stelei de noapte.

dă vieții culoare

și gust de lămîie,

 tu, suflet din soare,

răsai și învie.

dezgust

te-ai născut fără să alegi

în care lume tu vrei să mergi,

nimeni nu întreabă dacă ești tu,

asta ți-e calea, sau poate nu?

inoportun în viață se întîmplă

lucruri pe care nu le vrei încă,

oameni murdari îți ies în cale

te apucă de mînă, te duc la vale.

stafii rătăcite din suflete moarte

te osîndesc cu lucruri deșarte,

te ascund de soare și zăbovesc,

cu a lor umbră și suflet grotesc.

se învîrt în juru-ți ca un țînțar

insectă mică cu chip de măgar,

îți sug din sînge și-l varsă pe jos,

murdar e-n lume și mult deprisos.

dar tu trăiește și scuipă de sus

trece și uită, de parcă ei nus,

tu nu faci parte din lumea lor

trăiește și uită de cei care mor.

metamorfoză

se întunecă din cer pămîntul

cu o învelitoare plină de pistrui,

ce și-a legato-n jurul frunții gîndul,

debusolat de sine, rămas a nimănui.

se uită-n zare cu ochii plini de dor

cercînd să lege fărîmituri din vise,
cu funii arse, de-al amintirilor decor,
și boț făcute, ascunse în culise.

se face stropi de umbră colorată
toată istoria pecetluită-n astă carte,
din puzzle-ul vremii de sine adunată
în coșul vechi cu torți dărăpănate.

ție femeie

un farmec dulce în aer se învîrte

ca un parfum isteț de primăvară

dansînd în cerc de valuri aiurite

împarte lumii acorduri de vioară.

e martie, cu buzele însorite,

un pupăcios ce împarte mărțișoare

zîmbește florilor abia înmugurite

și le sărută pe cele date-n floare.

un infinit de fericire rară

ce s-a trezit din suflet de femeie,

dă viață lumii trezind la primăvară,

renaștere ce numai ea mai poate să ne-o deie.

boștură

am uitat ce înseamnă noțiunea de timp

de cînd sufletul mi-am trimis după tine,

am rămas singur, doar cu un vis

 boștură, fără mine și tine.

am încercat să te aștept

nemișcat, într-un loc fără nume,

dar tot ce a ieșit e un simplu eșec,

boștură, fără mine și tine.

am pornit să te caut pe mare, în larg

pe un vas fără nume,

vîntul zîmbind îmi sufla în catarg,

boștură, fără mine și tine.

am pierdut și pînze și vas

într-o mare albastră cu spume,

din noi doi nimic n-a mai rămas,

boștură, fără mine și tine.

am visat să te-ntîlnesc,

într-un port cu-o albă batistă,

să mă întîmpini cu un zîmbet onest,

boștură, fără mine și tine.

am urcat piscuri de munte rîvnind

să te văd ca un soare, străluce

de sus, mai proape și rece,

boștură, fără tine și mine.

acum te caut să mă iau înapoi

fără de scuze și fără cuvinte,

am rămas singur în vremuri de apoi,

boștură, fără mine și tine.