Inter

mă consolez cu becul stîlpului întins
ce în loc de lună îl privesc în căutare
de chipuri stranii pe al său corp aprins
să-mi facă vre-un semn din depărtare,
și parcă văd o față strîmbă însurită
ce mă privește cu un ochi holbat
deschis către fereastra mea stropită
de ploaia ce a trecut grăbită prin sat
în galoși vărgați de cauciuc uscat
cu luciu negru peste glodul plastic
călcat de tălpi și roți ce-au frămîntat
lacrimi din cer în miez de sol hieratic.