povestea soarelui

cînd soarele pornise spre pămînt

s-adune razele ce-i dăruiau lumina

singur în viață, nu și în gînd

cădea în bezna de ea plină.

se afunda adînc și greu

sorbit flămînd de al ei dor,

și coborî din cer cu-n zeu

să vadă a soarelui odor.

și tu apari de soare plină

cu acel surîs nevinovat,

cu ochi aprinși ca de regină,

zeul se-nchină încîntat.

în părul tău vîntul dansează

și florile parfumu-și lasă,

păsările cîntă și planează,

în preajma ta, dulce mireasă.

și tot în jur parcă-nflorește

cînd tu apari în fața lui,

în ochii tăi el se topește,

ca și zăpada în urma lui.

zeul cuprins de a ta splendoare

nedumerit și cam sfiat,

se uită atunci în ochi la soare

și-i dă din cap încredințat.

și singur pleacă înapoi

lăsînd pe soare să iubească,

luîndu-i locul lui apoi

tot luminînd bolta cerească.