luna

luna fugea de nori stresată

să mai zărească al său dor

dar întunericul de vată

îl astupa cu grav decor.

și cum doar noaptea îi unea

ea rău plîngea de după nori

în rugă lacrimi mii cerșea

să-l vadă o clipă în culori.

și lacrimi mii se adunară

într-un lac de pomi umbrit

cînd ziua se întoarse iară

apa încet s-a limpezit.

trecînd atunci pe lîngă ape

el chipul ei zări așteptînd

sări grăbit dorind s-o scape

ea apăru pe cer zîmbind.

atunci cuprins de-a ei lumină

ieși dezamăgit din apă

și tremurînd în ochi cu vină

în amintiri dorea să-ncapă.

luna-i șoptea acum felice

că visul ei se fu văzut,

și el neavînd atunci ce zice
plecă în lumea sa tăcut.