călimara sufletului

e vineri azi și-un gînd nostalgic

în vers mă cheamă să-ți vorbesc,

căci timpul trece atît de tragic

cînd nu mai scriu, nu mai citesc.

găsesc o mie de motive

ca să-nțeleg de ce am lăsat,

să cad în treburi relative,

să uit de tot ce n-am uitat.

mă iau fiori, mă-nspăimîntă,

gîndul că iar voi dispărea,

în lumea unde te frămîntă

treburi ce uită dragostea.

dar azi revin în forța toată

cu suflet plin de al tău dor

ca să îți scriu ca prima dată

mult prea iubitul meu amor.

 

lîngă lumină

luna, cu ochii mici de stele

privește spre pămînt, la tine

și ar vrea s-atingă a ta piele,

măcar pe-o clipă lângă tine.

să stea aproape de lumină

și să inspire al tău parfum,

privește lacom și suspină

că nu e lîngă tine acum.

să-ți simtă sîngele nebun

ce pe sub piele te mîngîie

s-asculte tot ce eu îți spun

vers al iubirii vrea să fie.

devino un sărut

devino vis sau strop de ploaie

și te strecoară în a mea piele

ca lacrima ce fața îmi înmoaie

și vrea tristețea să mi-o spele.

devino rază în al meu sînge

și înnebunește-mă cînd curgi

prin ale mele vene și mă frige

cu a ta iubire cînd mă strîngi.

devino soare sau vînt cald

și mă mîngîie cu-al tău dor,

la pieptul tău vreau să mă scald

în aburi tulburi de amor.

devino parfum sau un sărut 

să mă topesc cînd te atingi

cu buze dulci și mă lași mut

atît de simplu mă învingi.

devino dulcea mea femeie

să te iubesc cu  foc și calm,

și-n a iubirii noastre epopee

să fim un vers din lungul psalm.

valuri de dor

nebun mă bate vîntul

și dorul grav mă apasă

simt cum îmi pleacă gîndul

la tine a mea iubită, acasă.

și tulbur sunt precum e marea

ce în valuri crețe se frămîntă

și-și varsă dorul, aruncă sarea

pe vechea și mîncata stîncă.

și soarele prezența-și face

cu a sa privire arzătoare

nimic nu spune, arde-n pace

ca și al meu dor din depărtare.

și marea gălăgie face

cu val și val ce se izbesc

ca doru-n mine ce nu tace,

cînd eu trăiesc căci te iubesc.

povestea soarelui

cînd soarele pornise spre pămînt

s-adune razele ce-i dăruiau lumina

singur în viață, nu și în gînd

cădea în bezna de ea plină.

se afunda adînc și greu

sorbit flămînd de al ei dor,

și coborî din cer cu-n zeu

să vadă a soarelui odor.

și tu apari de soare plină

cu acel surîs nevinovat,

cu ochi aprinși ca de regină,

zeul se-nchină încîntat.

în părul tău vîntul dansează

și florile parfumu-și lasă,

păsările cîntă și planează,

în preajma ta, dulce mireasă.

și tot în jur parcă-nflorește

cînd tu apari în fața lui,

în ochii tăi el se topește,

ca și zăpada în urma lui.

zeul cuprins de a ta splendoare

nedumerit și cam sfiat,

se uită atunci în ochi la soare

și-i dă din cap încredințat.

și singur pleacă înapoi

lăsînd pe soare să iubească,

luîndu-i locul lui apoi

tot luminînd bolta cerească.

nebun de tine

în ochii tăi pierd stelele lumina

și soarele se-neacă în căldură,

privindu-te în ochi, simt mîna

ce se întinde către a ta făptură.

și vreau să te mîngîi fără de vină

să te cuprind cu degete de fluturi,

și să te alint, cu dragoste divină,

iubito tu, mă liniștești, mă scuturi.

mă pierd pe trupul tău de lapte

și beau din tine flori de primăvară

ca o albină ce sărută-n șoapte

mierea culeasă în zilele de vară.

nebun de gustul  tău de cremă

și de parfumul fin al sînilor de mai

mă duci în rai pe cap cu diademă

iubito, vreau să rămîn cu tine-n rai.

mărturisire

Mărturisesc  c-am mai iubit femei

Și ele cred cîndva tot m-au iubit,

Dar cel mai mult mă simt îndrăgostit

Acum de tine, cea mai iubită-ntre femei.

Și tot ce-am vrut și vreau ca să mai fie

Din clipa cînd te-am cunoscut pe tine

E să împart tot ce înflorește-n mine,

Cu tine, iubita mea din toate cea mai vie.

Și te iubesc cu pîine și cu sare,

Cu must de struguri stors în vene

Sunt viu de tine, simt cum geme,

Dragostea noastră cea mai mare.